Mă întristez când văd oameni ai căror ochi privesc fără să vadă. Îi recunosc ușor pentru că a fost o vreme când și eu mergeam fără să văd nimic în jur. Eram într-o lume a mea, cu gândurile care mi se învălmășeau în cap și nu-mi dădeau pace nici când dormeam: visele erau o continuare a gândurilor de peste zi. Priveam oamenii cu care intram în contact, dar nu-i vedeam cu adevărat. Totul devenise cenușiu, fără culoare, agitat și stresant. Ochii mei erau deconectați de la lumea din jur, funcția lor era redusă aproape la zero. Din fericire aceea perioadă a trecut și acum mă bucur din nou de culorile din viața mea. Viața este prea scurtă pentru a o trăi în nunțe de cenușiu, iar ochii știu asta. Deschide ochii și lasă-i să vadă, lasă-i să se bucure de multitudinea de nuanțe și bucură-te și tu împreună cu ei!
sursa foto: http://www.dev.huff.ro
Consiliere si psihoterapie 