De vreo două zile orhideea mea are boboci care stau să înflorească. Asta după mai bine de doi ani în care a fost doar verde si atât. Chiar începusem să mă gândesc ce ar fi mai bine să fac cu ea: să o mai țin sau nu?
La fel se întâmplă și cu unele relații din viața noastră, după ce trec florile, adică momentele acelea de maxim, ele intră într-o stare de hibernare în care nu se mai întâmplă nimic. Lucrurile trenează în virtutea unei obișnuințe. Poate că o perioadă mai udăm relația, ne mai preocupăm de ea ca să nu moară, îi punem apă cât are nevoie sperând că își va reveni și va face din nou flori. Și timpul trece, iar noi ajungem să facem totul din reflex, fără sentimente implicate, conversațiile sunt banale, nu mai exprimă aproape nimic din ceea ce suntem sau simțim. Ne îndepărtăm pe nesimțite și rămâne doar obișnuința să hrănească relația. Ne devine indiferent ce se întâmplă, zilele se succed una după alta fără ca ceva să se schimbe. Asta până într-o zi, când, cu cana de cafea în mână și cu gândurile rătăcind prin mii de cotloane, un mic declic se produce, o dorință venind de nicăieri ne cuprinde și realizăm că acela poate fi momentul în care relația noastră poate reînvia. Și știm ce avem de făcut și stim și că dacă vom acționa acum putem da o șansă relației. Iar dacă nu o facem, știm de asemenea că este sfârșitul.
Orhideea mă privește tăcută și-mi face ștrengărește cu ochiul din fereastră. Ea a ales să înflorească, tu ce alegi pentru relația ta?!
Consiliere si psihoterapie 