Criza vârstei de mijloc

Tot auzim vorbindu-se de criza vârstei de mijloc și asta cu referire îndeosebi la bărbați. Ce se ascunde de fapt sub această criză?
Căsătoria pune bazele întemeierii unei familii (chiar dacă în ziua de azi familia se poate constitui și fără oficializarea unei legături prin căsătorie – dar acesta este un alt subiect pe care îl voi aborda altădată). După căsătorie cei doi parteneri își stabilesc prioritățile personale și comune: să-și ia o casă, să-și cumpere mașini, să-și facă o carieră în profesie, să aibă copii, să călătorească etc. Anii trec și toate lucrurile din listă se bifează unul cîte unul. Amândoi sunt concentrați pe viața de zi cu zi, asaltați de tot felul de sarcini personale și profesionale astfel încât relația de cuplu nu mai este o prioritate; ea devine subînțeleasă, pusă în stand-by și pe măsură ce trec anii devine parcă mai greu de reînnodat firul din momentul unde a rămas suspendat. Se nasc copiii, intervin alte probleme cu care cei doi parteneri nu s-au mai confruntat si relația lor este pusă la o noua încercare: armonizarea calității de părinte cu aceea de partener de cuplu. Greutățile sunt mari, mai ales pentru acele cupluri care nu au un ajutor din partea familiei de origine în cresterea copiilor. Apar mici frecușuri care scot acum la iveală frustrări mai vechi. Peste toate acestea se adaugă provocările profesionale și uneori greutățile din familiile celor doi: un părinte bolnav sau în vîrstă, probleme cu banii ale părinților, un frate sau o soră șomer/ă etc. Cei doi se descurcă și reușesc să înoate printre toate aceste probleme, dar urmele lăsate în cuplu sunt din ce în ce mai vizibile: apar conflicte pe tema părinților ți familiei celuilalt, pe tema cine ce face în casă, cine/cât timp se ocupă de copii, unuia i se pare că celălalt are mai mult timp pentru el neglijând obligatțiile familiale si tot așa. Relația de cuplu?! Este pusă în cui și rămâne acolo prăfuindu-se continuu cu trecerea timpului. Iar timpul trece, nu stă pe loc, copiii cresc, iar cuplul s-a transformat de fapt într-un parteneriat: doi oameni care au un trecut comun și atât. Atracția a dispărut demult, intimitatea nu mai este nici ea prezentă și ceea ce îi ține împreuna este obișnuința. Vârsta nu este nici ea un aliat pentru cuplu. La aproape 50 de ani, cei doi parteneri se trezesc că a cam trecut viața pe lângă ei, simt că le lipseste ceva, acel zvâc care te face să fii viu, să te bucuri de fiecare zi. Unii se hotărăsc să-și urmeze visele din tinerețe, oricare ar fi acelea. In categoria asta intră mai ales femeile care descoperă acum că au timp pentru ele și pot face acele lucruri pe care vroiau demult să le facă: să picteze, să scrie, să facă cursuri de design, să citească, să asculte muzică, să iasă cu prietenele, să meargă la wokshop-uri, conferinte etc. Dacă cuplul nu se reinventează, cum se zice adeseori, și cei doi parteneri nu-și găsesc pasiuni comune, atunci este foate greu să se evite criza. Barbații, in general mai pragmatici decât femeile, sunt mai puțin atrași de ideea de a-și urma hobby-urile puse de atâția ani în stand-by. Si apoi perspectiva nepoților care bat la ușă îi sperie și le activează frica de propria finitudine. Și ca să-și înfângă aceste frici se avântă în căutarea unei alte partenere care să-i valideze ca barbați și care să-i facă să se simtă vii. Unii trăiesc acum pasiunea vieții lor divortează și se aruncă într-un nou mariaj, alții, nu renunță la ceea ce au, dar în paralel au altă relație care le stârnește pasiunea și astfel se simt împliniți.
Oricum ar fi, din păcate,  puține sunt cuplurile care să se redescopere, să reia procesul de construcție a legăturii emoționale și sexuale care i-a adus cândva împreună.

 

Publicitate

Copiii și divorțul

Atunci când părinții divorțează, copiii pot reacționa în moduri foarte neașteptate. Reacțiile lor emoționale variază foarte mult de la copil la copil și includ:

–        furie, confuzie, frustrare, speranță, agitație, teamă, vină, dezamăgire, trădare, ușurare, abandon, tristețe, îngrijorare

Care dintre stările de mai sus le-ați identificat a copiii voștri? Sunt și alte manifestări emoționale pe care le-ați observat și care nu se regăsesc în listă?

De multe ori, părinții sunt atât de focusați pe rolul lor de parteneri încât nu mai reușesc să vadă ce se întâmplă cu copiii lor în procesul traumatic care este divorțul. Și de multe ori, aceștia se simt neglijați, abandonați, neimportanți. Ceea ce trebuie să faceți este să va dați un pas în spate și să încercați să puneți deoparte resentimentele față de partener. Astfel, cu detașarea pe care poziția de observator ți-o dă, veți fi în stare să vedeți în adevărata lumină sentimentele copiilor și veți reuși să le înțelegeți durerea și să le fiți aproape. Ei au nevoie să simtă că sunt iubiți necondiționat de amândoi părinții și că divorțul este un proces care produce o ruptură între parteneri, și nu o ruptură între ei și voi. Partenerii, chiar dacă se despart rămân pentru totdeauna părinții copiilor, iar acest lucru trebuie nu numai spus ci și tradus în fapte. Pentru că dacă afirmațiile nu sunt urmate de acțiuni concrete se produce o confuzie și  mai mare în sufletul copiilor. Pentru protecția și binele lor, uitați de animozitățile și conflictele care au dus la divorț și continuați să fiți părinții de care copiii voștri au nevoie.