Ieri in parc stateam de vorba cu un parinte si am ramas uimita de modul in care gandeste. In primul rand s-a plans de diverse lucruri pe care copilul lui nu le face: nu sta concentrat la joc, nu se imbraca si dezbraca singur etc.- ca sa ne intelegem, vorbim aici de un copil de 3 ani. Si-mi tot spunea cum ii zicea mama lui ca ea nu a avut probleme cu el pentru ca era un copil cuminte si ascultator. Si mi-a explicat in continuare cum si-a dat copilul la gradinita ca cei de acolo sa-l educe si sa-l invete toate aceste lucruri pe care el si le doreste de la copilul sau, dar pe care, recunoaste, nu are rabdarea sa le repete indeajuns de mult cu copilul pentru ca acesta sa le asimileze, pentru ca nu-i asa el are treaba, iar personalul de la gradinita asta trebuie sa faca. Asteptarile lui sunt, ca tot ce-si doreste sa stie/faca copilul lui, acesta sa invete de la gradinita. Iar eu incercam sa-i explic cum stau lucrurile, sa-i dau exemple cu ceea ce ar putea face si exersa cu copilul acasa, pana cand am inteles ca vorbesc in gol: la tot ce spuneam eu raspunsul era promt “Am incercat, dar nu a mers!”. Oare chiar asa? Oare copilul acela chiar nu este receptiv la nimic? Ma indoiesc sincer!
Si acum la acteva zile de la aceasta discutie, inca stau si ma gandesc la ea si la cat de gresita este atitudinea unor parinti. Ei paseaza responsabilitatea sistemului educational – gradinita, scoala, liceu- si daca copilul nu evolueaza cum vor ei – si intre noi fie vorba, de cele mai multe ori asa se intampla, pentru ca daca parintii nu continua si nu suplimenteaza munca celor din system, atunci nu se intampla mare lucru- atunci ceilalti sunt de vina: sistemul educational, educatoarele, dascalii, profesorii.
Oare cand vor invata acesti parinti sa-si asume responsabilitatea pentru copiii lor?
sursa foto: viata-scolauniversala.ro
Consiliere si psihoterapie 