Mi-am adus aminte ieri de începuturi…
Cei mai mulți dintre noi, atunci când trecem printr-o perioadă dificilă în viață, indiferent de motiv, ne gândim imediat la ce am putea face pentru a schimba situația. Cei mai mulți dintre noi conștientizează, deci, că există o problemă și încearcă, astfel, să îi găsească rezolvare. Există însă întotdeauna câţiva care renunță şi povestesc oricui vrea să asculte că ei oricum nu vor putea niciodată să schimbe lucrurile. Ca psihoterapeut și consilier, sunt convinsă că oamenii au o capacitate nelimitată de a-şi îmbunătăţi viaţa şi că ţine doar de ei să-şi activeze acele resurse latente care să le permită să facă acest lucru. Pentru a începe să-și schimbe viața de care nu este mulțumit, un om trebuie să-și găsească motivaţia. Atunci când el ia decizia să vină, totuși, la cabinetul unui psihoterapeut, chiar dacă este deprimat şi neliniştit, face ceva extraordinar şi curajos. Îți trebuie mult curaj ca să recunoşti faţă de tine însuți, în primul rând, şi apoi faţă de terapeut, că ai o problemă şi că nu poţi să o gestionezi singur. Câţi dintre voi, cei care citiţi aceste lucruri, aţi avut puterea să faceți la fel? Dacă aţi făcut-o, atunci puteţi aprecia corect efortul şi curajul clientului pentru că la rândul vostru aţi trecut prin acest proces şi ştiţi că nu este nici uşor şi cu atât mai puţin, plăcut. Cabinetul de consiliere şi psihoterapie este, însă, locul unde clienţii învaţă să crească precum puii de vultur, pentru ca apoi, când procesul de terapie este încheiat, să-şi ia zborul în viaţă.
Aceasta este povestea unui început de drum, a unei deveniri sau cred că mai corect ar fi să spun a naşterii mele ca terapeut acum multi ani. Eroii povestirii sunt clienţii mei, dar și formatorii care mi-au stat alături, precum o mamă ce stă în spatele copilului când acesta se ridică şi începe, timid, să meargă.
De obicei, oamenii vin la cabinetul de consiliere psihologică convinşi fiind că vor găsi în persoana terapeutului magicianul care deţine soluţia tuturor problemelor lor. Ei se prezintă plini de speranţe şi aşteaptă ca minunea să se producă chiar din prima clipă.
Desi au trecut ataţia ani de atunci, prima sedinţa de terapie mi-a rămas vie în memorie de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Prima mea clientă a fost o femeie frumoasă, în floarea vârstei, aflată în proces de divorţ şi cu o fiică minoră de care a cărei creștere și bunăstare era responsabilă. Nu ştiu dacă cazul ei fost mai interesant decât altele, însă, fără îndoială, faptul că a fost primul l-a transformat în acea primă piatră pe care am pus-o la temelia noii profesii pe care mi-am ales-o.
În ziua stabilită, cu zece minute mai devreme decât ora stabilită, soneria m-a scos din starea de aşteptare a primei mele cliente. Inima îmi bătea cu putere, însă emoţiile au dispărut ca prin farmec atunci când am deschis uşa. Am invitat-o înăuntru şi am rugat-o să se aşeze, fără să îi indic un loc anume să o facă. Ea a ales să se așeze pe canapea pentru că avea peretele în spate. M-am gândit atunci că are nevoie să se sprijine de ceva sau cineva, iar felul în care s-a lăsat să cadă pe canapea mi-a arătat clar că făcuse un efort să vină la cabinet. Dezinvoltura pe care încerca să o arate prin zâmbetul larg era contrazisă de atitudinea corpului, care se retrăsese în spătarul canapelei ca pentru a fi sigură că este susţinută, că peretele este acolo să o ţină şi să o protejeze.
Pentru a destinde puţin atmosfera, am întrebat-o dacă a găsit cu uşurinţă adresa. A răspuns prompt, spunându-mi că se ajunge uşor, iar apoi s-a scuzat că a ajuns mai devreme, însă nu dorea să întârzie la prima ei ședință. Am remarcat grija ei pentru a fi aşa cum se aşteaptă ceilalţi să fie – „nu se face să întârzii la prima întâlnire,nu?!”. Am întrebat-o care este motivul pentru care a venit la mine. Mi-a răspuns că a venit la cabinet pentru dezvoltare personală, pentru că dorea să se cunoască mai bine şi să găsească soluţii pentru situaţia în care se afla: era în proces de divorţ, iar soţul plecase din casa în care ea rămăsesese cu fiica ei minoră. Mi-a spus că se simte singură şi nesigură pe ea şi este îngrijorată pentru că nu ştie dacă va face faţă. Responsabilitatea pentru fiica sa, de care trebuia să se ocupe singură acum, o făcea să se simtă şi mai dezorientată. Căsătoria durase destui ani, până în momentul în care soţul luase decizia de a se despărți. Interesant a fost că ea însăși dorea de mult timp să se despartă de soţ, însă nu găsise puterea să o facă. Aşa că îl lăsase pe el să iniţieze procesul, comportându-se în aşa fel încât să-l determine să facă acest pas.
C – Să nu credeţi că a plecat de acasă pentru că ar avea pe altcineva. Nu, pur şi simplu nu ne mai întelegeam, a ţinut ea să precizeze ca şi cum dacă ar fi avut pe altcineva ar fi fost ceva ruşinos pentru ea. Si acum, eu trebuie să mă descurc cu casa, cu copilul…nu ştiu, nu am mai fost niciodată pusă în situaţia de „a ţine” o casă, nu ştiu ce o să mă fac…
În timp ce vorbea, eu treceam în revistă tot ceea ce învăţasem la cursuri şi tot ceea ce îmi repetasem înainte de sosirea ei. Îmi făcusem notiţe despre ce să vorbesc, ce întrebări să pun, cum să mă exprim ca să nu fiu nici prea familiară, dar nici să par un sloi de gheaţă. Şi iată că acum aveam în fața mea primul client în carne si oase şi eu uitasem care era ordinea întrebarilor….am simţit că mă ia un val de căldură şi că nu voi fi în stare să spun nimic. Şi, colac peste pupăză, am realizat, cu stupoare, că am mâini şi că nu ştiu ce să fac cu ele. Mă tot gândeam: „Dacă îmi încrucişez braţele, va crede despre mine că nu sunt deschisă şi se va închide şi ea! Dacă le ţin în poală arăt că nu sunt stăpână pe mine! Dacă le pun pe braţele fotoliului, voi arăta prea relaxată şi va crede că nu mă intereseaza ce-mi povesteşte!”. De obicei, nu te gândeşti la mâini şi la mesajele pe care le transmiți prin modul în care le ţii . Pentru mine, însă, în acel moment, era o problemă majoră! Şi pentru că nu am găsit nici o variantă care să mi se pară bună, am hotărât să nu mă mai gândesc deloc la mâinile mele și să mă comport cum fac de obicei: adică să îmi însoțesc vorbele cu gesturi ale mâinilor. Şi chiar aşa am făcut! Am mai hotărât atunci şi să nu mă mai gândesc la toate planurile si notiţele pe care mi le făcusem înainte de şedință, ci să fiu eu însămi, să mă comport natural astfel încât să pot fi atentă la clienta mea. S-a dovedit a fi o decizie inspirată, pentru că astfel am reușit să fiu sută la sută acolo pentru şi cu ea, ceea ce s-a văzut şi în modul în care a decurs mai departe şedința. Sunt convinsă că acela a fost momentul în care am început să mă comport ca un adevărat terapeut. Am putut să definesc cadrul terapeutic şi, de asemenea, am asigurat-o de confidenţialitatea totală a conţinutului şedinţelor. Am subliniat faptul că eu sunt acolo pentru ea, că vom lucra în ritmul ei, că vom parcurge drumul cunoaşterii interioare împreună, că nu o voi lăsa singură, că poate să-şi ia timpul pe care îl consideră necesar pentru realizarea schimbărilor pe care şi le doreşte, că nu există reţete universal valabile şi că fiecare are ritmul propriu şi îşi urmează calea proprie. Am ţinut, de asemenea, să precizez de la început, că voi fi lângă ea necondiţionat, că o admir pentru hotărârea de a veni la cabinet şi pentru dorinţa de a se schimba, că a fost un act de curaj şi că nu mulţi oameni au puterea să facă acest pas. Pe măsură ce vorbeam, am observat cum, puțin câte puțin, începe să se destindă, iar degetele de la mâna dreapta încep să dea drumul pernuţei fantezie de care se agăţaseră ca de un colac de salvare. Restul ședinței a decurs într-o manieră mai destinsă, atât pentru ea, cât şi pentru mine: se crease deja acea legătură bazată pe autenticitate şi naturaleţe, iar lucurile se derulau normal, fără ca vreuna din noi să aibă senzaţia că ceea ce facem este altfel decât ar trebui să fie.
De atunci, întotdeauna când sunt întrebată cum este să fii psihoterapeut, înainte de a răspunde zâmbesc, pentru că îmi aduc aminte de tracul pe care l-am avut în timpul acelei prime şedințe şi de cât de emoţionată am fost. Au trecut ani buni de la prima mea şedinţă, eu am evoluat mult, dar fiecare client nou care îmi intră în cabinet îmi aduce aminte de începuturi şi asta mă ajuta să-l înţeleg mai bine şi să-i fiu aproape din primul moment. Pentru această înţelegere, îi voi rămâne mereu recunoscătoare primei mele cliente alături de care am pornit pe lungul drum al devenirii psihoterapeutului care sunt astăzi!
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Mă întristez când văd oameni ai căror ochi privesc fără să vadă. Îi recunosc ușor pentru că a fost o vreme când și eu mergeam fără să văd nimic în jur. Eram într-o lume a mea, cu gândurile care mi se învălmășeau în cap și nu-mi dădeau pace nici când dormeam: visele erau o continuare a gândurilor de peste zi. Priveam oamenii cu care intram în contact, dar nu-i vedeam cu adevărat. Totul devenise cenușiu, fără culoare, agitat și stresant. Ochii mei erau deconectați de la lumea din jur, funcția lor era redusă aproape la zero. Din fericire aceea perioadă a trecut și acum mă bucur din nou de culorile din viața mea. Viața este prea scurtă pentru a o trăi în nunțe de cenușiu, iar ochii știu asta. Deschide ochii și lasă-i să vadă, lasă-i să se bucure de multitudinea de nuanțe și bucură-te și tu împreună cu ei!
copiilor ABC-ul emoțiilor, să-i învățăm să le recunoască, să le înțeleagă, să le gestioneze și să conștientizeze ce se află în spatele lor, astfel încât să nu mai fie copleșiți de ele. Emoțiile nu sunt rele, ele ne vorbesc despre trecut, despre situații cu care ne-am mai întâlnit și față de care am reacționat într-un anumit fel care acum nu mai este potrivit. Așa cum am învățat un anumit fel de a reacționa, putem învăța un altul mult mai eficient și mai adaptat în prezent.
Consiliere si psihoterapie 