Masti

Ciripitul vesel al vrabiuțelor mă însoțește în ritualul de fiecare dimineață facând mai plăcut timpul în care îmi beau cafeaua și citesc ultimele știri. Le privesc cum se foiesc voioase prin iarbă sau prin copaci. Nu stau decît atunci când ciripesc și fac asta cu toată seriozitatea de care sunt în stare. Privit din afară totul pare o agitație continuă și totuși atât de plină de calm și armonie. Oare cum reușesc? Este întrebarea pe care mi-o pun de fiecare dată când le privesc. Răspunsul este mai simplu decât aș vrea să recunosc: sunt autentice, nu se ascund în spatele aparențelor, dacă sunt vesele ciripitul lor e vesel, dacă sunt agitate sau supărate, cirirpitul lor exprimă acest lucru. Păsările nu poartă măști. In schimb noi, oamenii, purtăm o mulțime de măști pe care le schimbăm între ele în funcție de cum vrem să fim percepuți de ceilalți. Vrem să părem buni, veseli, fericiți, chiar dacă în suflet amărăciunea și nemulțumirea sapă și lasă urme; urmele lor nu le lăsăm să transpară în afară, doar măștile sunt cele pe care le arătăm celorlalți. Suntem atât de atașați de ele încât am uitat cum este să fii autentic și ne sperie ideea că ceilalți ne-ar putea vedea așa cum suntem. Lumea virtuală a rețelelor de socializare reprezintă o realitate atât de tristă: o masă de oameni care zâmbesc și-și afișează fericirea în timp ce în interior sufletul plânge. Oare când vom învăța de la păsări să fim autentici, să ne dăm măștile jos și să-i lăsăm pe ceilalți să ne cunoască cu adevărat?

Reclame

Copacul vietii

Viața noastră este precum un pom. La început este plăpând, are doar câteva crenguțe și rădăcinile nu-i sunt prea puternice. Are nevoie de apă, soare și pământ hrănitor ca să crească. Natura îl ajută, dar îi pune în față și greutăți precum furtuni năpraznice, inundații, cutremure, secetă. Pomișorul învață să treacă peste fiecare obstacol și continuă să crească. Crengile lui poartă urmele a tot ceea ce a trăit, și bune și rele, dar el nu se oprește nicio clipă din crescut. Nu-și plânge soarta chiar dacă multe i-au fost potrivnice, nu se îndoaie decât sub forța vântului pentru ca apoi să revină la verticală și să privească încrezător spre cer. Frunzele lui îi îmbracă fiecare creangă, primăvară de primăvară, și nu se lasă impresionate de nodurile ce amintesc de vremuri nu tocmai plăcute. Anii trec și pomisorul devine din ce în ce mai mare, mai puternic, mai înțelept. Cu fiecare an adaugă crengi noi și are grijă de cele vechi; pentru el trecutul este doar ca să-i amintească că este viu, nu rămâne împotmolit într-un moment dureros din creșterea lui. In fiecare an urmează cursul anotimpurilor și se bucură de soare, apă și pământ. El este și continuă să fie! La fel se întâmplă și cu viața noastră, cu fiecare clipă care trece adăugăm crenguțe noi, cu sau fără noduri. Dacă ne îngrijim de copacul nostru, el va crește frumos și ne vom bucura de ceea ce viața ne oferă în fiecare moment, fără să ne refugiem în trecut sau în viitor. El ne ajută să rămânem prezenți în viața noastră atunci când ea se întâmplă: asta este ceea ce am învățat eu de la el. Și fiecare zi care trece adaugă căte o bucățică minusculă crengilor copacului meu! Tu ce ai învățat de la copacul tău?

Orhideea mea

De vreo două zile orhideea mea are boboci care stau să înflorească. Asta după mai bine de doi ani în care a fost doar verde si atât. Chiar începusem să mă gândesc ce ar fi mai bine să fac cu ea: să o mai țin sau nu?

La fel se întâmplă și cu unele relații din viața noastră, după ce trec florile, adică momentele acelea de maxim, ele intră într-o stare de hibernare în care nu se mai întâmplă nimic. Lucrurile trenează în virtutea unei obișnuințe. Poate că o perioadă mai udăm relația, ne mai preocupăm de ea ca să nu moară, îi punem apă cât are nevoie sperând că își va reveni și va face din nou flori. Și timpul trece, iar noi ajungem să facem totul din reflex, fără sentimente implicate, conversațiile sunt banale, nu mai exprimă aproape nimic din ceea ce suntem sau simțim. Ne îndepărtăm pe nesimțite și rămâne doar obișnuința să hrănească relația. Ne devine indiferent ce se întâmplă, zilele se succed una după alta fără ca ceva să se schimbe. Asta până într-o zi, când, cu cana de cafea în mână și cu gândurile rătăcind prin mii de cotloane, un mic declic se produce, o dorință venind de nicăieri ne cuprinde și realizăm că acela poate fi momentul în care relația noastră poate reînvia. Și știm ce avem de făcut și stim și că dacă vom acționa acum putem da o șansă relației. Iar dacă nu o facem, știm de asemenea că este sfârșitul.

Orhideea mă privește tăcută și-mi face ștrengărește cu ochiul din fereastră. Ea a ales să înflorească, tu ce alegi pentru relația ta?!

Ploaia

A fost o vreme când ploaia mă întrista și nu mă puteam bucura de toamnă și nici măcar de zilele de vară ploioase. Tristețea și o oarecare enervare mă cuprindea de fiecare dată când ploua. Asta până într-o zi când totul s-a schimbat. Sosisem acasă de la birou, eram nervoasă și negăsindu-mi locul am ieșit să mă plimb ca să-mi limpezesc gândurile. Afară ploua așa că mi-am luat umbrela și am început să cutreier pe străzile pline de mici băltoace și frunze purtate în toate direcțiile de vânt. Mergeam mecanic, fără să ocolesc ochiurile de apă și nu-mi păsa că plouă. Am mers așa o vreme, picăturile de apă se scurgeau de pe umbrela mea și încet, încet o stare de calm a pus stăpânire pe mine. Până atunci privisem pe unde merg fără să văd însă nimic. Am început să mă uit la picăturile de apă care clipoceau în momentul în care atingeau asfaltul și se amestecau cu frunzele colorate în nuanțe de la verde-galben până la maro închis. Un dans al naturii în toată frumusețea ei mi se înfățișa ochilor și eu vedem, pentru prima oară, cu alți ochi ploaia: recunoșteam măreția și ajutorul pe care îl dădea naturii. Și am realizat că precum mine sunt mulți oameni care trec prin viață fără să vadă, care se mulțumesc să fie fără să simtă, care se lasă prinși în rutina zilnică și uită să trăiască. Ploaia mi-a arătat cât de simplu și de minunat este să te conectezi la ceea ce este în jur, să devii mai conștient de ceea ce esti și ai nevoie și în felul acesta mai atent și la ce se întâmplă cu ceilalți. Ploaia nu este egoistă, nu alege pe cine sau ce să ude. La fel putem face și noi, putem să iubim și să fim buni fără să condiționăm și fără să așteptăm ceva în schimb. Ploaia m-a învățat că totul este curgere și că dacă îi întrerupi fluxul atunci se produc dezechilibre cu consecințe asupra a tot și toate. Ploaia m-a învățat că dacă vreau să mă simt bine, atunci am de făcut doar două lucruri: să trăiec momentul atunci când se produce și să am grijă de gândurile mele ca ele să-mi fie hrană și nu otravă. Și am început să iubesc ploaia! Tu o iubești?

Astazi e mai bun decat maine

Intalnirea cu moartea cuiva cunoscut te readuce cumva cu picioarele pe pamant si te obliga sa te uiti mai atent la propria-ti viata: oare chiar toate lucrurile pentru care te zbati, alergi, suferi au importanta? Oare chiar merita sa-ti faci probleme si sa nu te bucuri de ceea ce ai si de ceea ce esti, dorindu-ti tot timpul altceva? Oare chiar merita sa stai prins in relatii ce te ucid incet-incet doar de frica singuratatii sau traind cu speranta ca ceva/cineva se va schimba? De ce sa amani sa fii prezent acum in viata ta spunandu-ti tot timpul ca vei face cutare sau cutare lucru cand vor creste copiii, cand vei iesi la pensie etc. Consideram tot timpul ca avem timp, dar stii tu sigur ca mai ai timp? Cred ca astazi este mai bun pentru a actiona decat maine. Tu ce crezi?

Identitatea copilului începe să se formeze încă din perioada intrauterină, din momentul în care inima începe să-i bată la 24 de zile de la concepere, iar undele creierului pot fi înregistare după 40 de zile. Toate stările și emoțiile pe care le trăiește mama se vor transmite copilului. Mai tîrziu în viață el va experimenta anumite emoții în anumite situații pentru că ele au fost deja trăite de el când era în burtica mamei. Toate anxietățile și fricile mamei se transmit copilului. Dacă mama a fost îngrijorată pe durata sarcinii privind felul în care se va descurca cu un copil, cum va face față, dacă era singură fără partener, etc, toate aceste trări ale ei îi transmit copilului că el este o greutate pentru mama sa și că poate, oricînd, să fie lăsat de izbeliște dacă mama nu mai poate să facă față, ori pentru un copil, a fi abandonat de mama sa înseamnă să moară. Așa putem întelege de ce frica de abandon și de respingere, simțită și învățată uneori chiar din perioada intrauterină, este atât de invalidantă și cu consecințe mari în viața adultului.

Ce putem face? Putem să le explicăm copiilor ABC-ul emoțiilor, să-i învățăm să le recunoască, să le înțeleagă, să le gestioneze și să conștientizeze ce se află în spatele lor, astfel încât să nu mai fie copleșiți de ele. Emoțiile nu sunt rele, ele ne vorbesc despre trecut, despre situații cu care ne-am mai întâlnit și față de care am reacționat într-un anumit fel care acum nu mai este potrivit. Așa cum am învățat un anumit fel de a reacționa, putem învăța un altul mult mai eficient și mai adaptat în prezent.

Prima şedinţă din viața unui psihoterapeut

Mi-am adus aminte ieri de începuturi…

Cei mai mulți dintre noi, atunci când trecem printr-o perioadă dificilă în viață, indiferent de motiv, ne gândim imediat la ce am putea face pentru a schimba situația. Cei mai mulți dintre noi conștientizează, deci, că există o problemă și încearcă, astfel, să îi găsească rezolvare. Există însă întotdeauna câţiva care renunță şi povestesc oricui vrea să asculte că ei oricum nu vor putea niciodată să schimbe lucrurile. Ca psihoterapeut și consilier, sunt convinsă că oamenii au o capacitate nelimitată de a-şi îmbunătăţi viaţa şi că ţine doar de ei să-şi activeze acele resurse latente care să le permită să facă acest lucru. Pentru a începe să-și schimbe viața de care nu este mulțumit, un om trebuie să-și găsească motivaţia. Atunci când el ia decizia să vină, totuși, la cabinetul unui psihoterapeut, chiar dacă este deprimat şi neliniştit, face ceva extraordinar şi curajos. Îți trebuie mult curaj ca să recunoşti faţă de tine însuți, în primul rând, şi apoi faţă de terapeut, că ai o problemă şi că nu poţi să o gestionezi singur. Câţi dintre voi, cei care citiţi aceste lucruri, aţi avut puterea să faceți la fel? Dacă aţi făcut-o, atunci puteţi aprecia corect efortul şi curajul clientului pentru că la rândul vostru aţi trecut prin acest proces şi ştiţi că nu este nici uşor şi cu atât mai puţin, plăcut. Cabinetul de consiliere şi psihoterapie este, însă, locul unde clienţii învaţă să crească precum puii de vultur, pentru ca apoi, când procesul de terapie este încheiat, să-şi ia zborul în viaţă.
Aceasta este povestea unui început de drum, a unei deveniri sau cred că mai corect ar fi să spun a naşterii mele ca terapeut acum multi ani. Eroii povestirii sunt clienţii mei, dar și formatorii care mi-au stat alături, precum o mamă ce stă în spatele copilului când acesta se ridică şi începe, timid, să meargă.
De obicei, oamenii vin la cabinetul de consiliere psihologică convinşi fiind că vor găsi în persoana terapeutului magicianul care deţine soluţia tuturor problemelor lor. Ei se prezintă plini de speranţe şi aşteaptă ca minunea să se producă chiar din prima clipă.
Desi au trecut ataţia ani de atunci, prima sedinţa de terapie mi-a rămas vie în memorie de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Prima mea clientă a fost o femeie frumoasă, în floarea vârstei, aflată în proces de divorţ şi cu o fiică minoră de care a cărei creștere și bunăstare era responsabilă. Nu ştiu dacă cazul ei fost mai interesant decât altele, însă, fără îndoială, faptul că a fost primul l-a transformat în acea primă piatră pe care am pus-o la temelia noii profesii pe care mi-am ales-o.
În ziua stabilită, cu zece minute mai devreme decât ora stabilită, soneria m-a scos din starea de aşteptare a primei mele cliente. Inima îmi bătea cu putere, însă emoţiile au dispărut ca prin farmec atunci când am deschis uşa. Am invitat-o înăuntru şi am rugat-o să se aşeze, fără să îi indic un loc anume să o facă. Ea a ales să se așeze pe canapea pentru că avea peretele în spate. M-am gândit atunci că are nevoie să se sprijine de ceva sau cineva, iar felul în care s-a lăsat să cadă pe canapea mi-a arătat clar că făcuse un efort să vină la cabinet. Dezinvoltura pe care încerca să o arate prin zâmbetul larg era contrazisă de atitudinea corpului, care se retrăsese în spătarul canapelei ca pentru a fi sigură că este susţinută, că peretele este acolo să o ţină şi să o protejeze.
Pentru a destinde puţin atmosfera, am întrebat-o dacă a găsit cu uşurinţă adresa. A răspuns prompt, spunându-mi că se ajunge uşor, iar apoi s-a scuzat că a ajuns mai devreme, însă nu dorea să întârzie la prima ei ședință. Am remarcat grija ei pentru a fi aşa cum se aşteaptă ceilalţi să fie – „nu se face să întârzii la prima întâlnire,nu?!”. Am întrebat-o care este motivul pentru care a venit la mine. Mi-a răspuns că a venit la cabinet pentru dezvoltare personală, pentru că dorea să se cunoască mai bine şi să găsească soluţii pentru situaţia în care se afla: era în proces de divorţ, iar soţul plecase din casa în care ea rămăsesese cu fiica ei minoră. Mi-a spus că se simte singură şi nesigură pe ea şi este îngrijorată pentru că nu ştie dacă va face faţă. Responsabilitatea pentru fiica sa, de care trebuia să se ocupe singură acum, o făcea să se simtă şi mai dezorientată. Căsătoria durase destui ani, până în momentul în care soţul luase decizia de a se despărți. Interesant a fost că ea însăși dorea de mult timp să se despartă de soţ, însă nu găsise puterea să o facă. Aşa că îl lăsase pe el să iniţieze procesul, comportându-se în aşa fel încât să-l determine să facă acest pas.
C – Să nu credeţi că a plecat de acasă pentru că ar avea pe altcineva. Nu, pur şi simplu nu ne mai întelegeam, a ţinut ea să precizeze ca şi cum dacă ar fi avut pe altcineva ar fi fost ceva ruşinos pentru ea. Si acum, eu trebuie să mă descurc cu casa, cu copilul…nu ştiu, nu am mai fost niciodată pusă în situaţia de „a ţine” o casă, nu ştiu ce o să mă fac…
În timp ce vorbea, eu treceam în revistă tot ceea ce învăţasem la cursuri şi tot ceea ce îmi repetasem înainte de sosirea ei. Îmi făcusem notiţe despre ce să vorbesc, ce întrebări să pun, cum să mă exprim ca să nu fiu nici prea familiară, dar nici să par un sloi de gheaţă. Şi iată că acum aveam în fața mea primul client în carne si oase şi eu uitasem care era ordinea întrebarilor….am simţit că mă ia un val de căldură şi că nu voi fi în stare să spun nimic. Şi, colac peste pupăză, am realizat, cu stupoare, că am mâini şi că nu ştiu ce să fac cu ele. Mă tot gândeam: „Dacă îmi încrucişez braţele, va crede despre mine că nu sunt deschisă şi se va închide şi ea! Dacă le ţin în poală arăt că nu sunt stăpână pe mine! Dacă le pun pe braţele fotoliului, voi arăta prea relaxată şi va crede că nu mă intereseaza ce-mi povesteşte!”. De obicei, nu te gândeşti la mâini şi la mesajele pe care le transmiți prin modul în care le ţii . Pentru mine, însă, în acel moment, era o problemă majoră! Şi pentru că nu am găsit nici o variantă care să mi se pară bună, am hotărât să nu mă mai gândesc deloc la mâinile mele și să mă comport cum fac de obicei: adică să îmi însoțesc vorbele cu gesturi ale mâinilor. Şi chiar aşa am făcut! Am mai hotărât atunci şi să nu mă mai gândesc la toate planurile si notiţele pe care mi le făcusem înainte de şedință, ci să fiu eu însămi, să mă comport natural astfel încât să pot fi atentă la clienta mea. S-a dovedit a fi o decizie inspirată, pentru că astfel am reușit să fiu sută la sută acolo pentru şi cu ea, ceea ce s-a văzut şi în modul în care a decurs mai departe şedința. Sunt convinsă că acela a fost momentul în care am început să mă comport ca un adevărat terapeut. Am putut să definesc cadrul terapeutic şi, de asemenea, am asigurat-o de confidenţialitatea totală a conţinutului şedinţelor. Am subliniat faptul că eu sunt acolo pentru ea, că vom lucra în ritmul ei, că vom parcurge drumul cunoaşterii interioare împreună, că nu o voi lăsa singură, că poate să-şi ia timpul pe care îl consideră necesar pentru realizarea schimbărilor pe care şi le doreşte, că nu există reţete universal valabile şi că fiecare are ritmul propriu şi îşi urmează calea proprie. Am ţinut, de asemenea, să precizez de la început, că voi fi lângă ea necondiţionat, că o admir pentru hotărârea de a veni la cabinet şi pentru dorinţa de a se schimba, că a fost un act de curaj şi că nu mulţi oameni au puterea să facă acest pas. Pe măsură ce vorbeam, am observat cum, puțin câte puțin, începe să se destindă, iar degetele de la mâna dreapta încep să dea drumul pernuţei fantezie de care se agăţaseră ca de un colac de salvare. Restul ședinței a decurs într-o manieră mai destinsă, atât pentru ea, cât şi pentru mine: se crease deja acea legătură bazată pe autenticitate şi naturaleţe, iar lucurile se derulau normal, fără ca vreuna din noi să aibă senzaţia că ceea ce facem este altfel decât ar trebui să fie.
De atunci, întotdeauna când sunt întrebată cum este să fii psihoterapeut, înainte de a răspunde zâmbesc, pentru că îmi aduc aminte de tracul pe care l-am avut în timpul acelei prime şedințe şi de cât de emoţionată am fost. Au trecut ani buni de la prima mea şedinţă, eu am evoluat mult, dar fiecare client nou care îmi intră în cabinet îmi aduce aminte de începuturi şi asta mă ajuta să-l înţeleg mai bine şi să-i fiu aproape din primul moment. Pentru această înţelegere, îi voi rămâne mereu recunoscătoare primei mele cliente alături de care am pornit pe lungul drum al devenirii psihoterapeutului care sunt astăzi!