Viață

Spre deosebire de lumea de afară care parcă s-a oprit, lumea din interior este foarte activă, populată acum cu frici și multă incertitudine. O mulțime de întrebări ne macină în perioada asta și răspunsurile, din păcate, nu sunt certitudini. Și atunci ce e de făcut? Putem alege să vedem certitudinile din viața noastră, din momentul acesta: faptul că suntem sănătoși și la fel sunt și cei dragi nouă, că avem frigiderul plin și un loc unde să stăm în siguranță, că avem o familie și prieteni și că indiferent cât de izolați în casă suntem există oameni în viața noastră cărora le pasă și se gândesc la noi. Și dacă îmi spuneți că asta nu e mare lucru înseamnă că nu ați înțeles că viața, chiar și atunci când nu e roz, merită trăită și că tocmai lucrurile acestea sunt cele care contează. Altfel de ce v-ar fi frică că mâine ar putea să nu mai existe?!

Publicitate

Ochii care văd, nu văd……

Mă întristez când văd oameni ai căror ochi privesc fără să vadă. Îi recunosc ușor pentru că a fost o vreme când și eu mergeam fără să văd nimic în jur. Eram într-o lume a mea, cu gândurile care mi se învălmășeau în cap și nu-mi dădeau pace nici când dormeam: visele erau o continuare a gândurilor de peste zi. Priveam oamenii cu care intram în contact, dar nu-i vedeam cu adevărat. Totul devenise cenușiu, fără culoare, agitat și stresant. Ochii mei erau deconectați de la lumea din jur, funcția lor era redusă aproape la zero. Din fericire aceea perioadă a trecut și acum mă bucur din nou de culorile din viața mea. Viața este prea scurtă pentru a o trăi în nunțe de cenușiu, iar ochii știu asta. Deschide ochii și lasă-i să vadă, lasă-i să se bucure de multitudinea de nuanțe și bucură-te și tu împreună cu ei!

sursa foto: http://www.dev.huff.ro

 

Prima şedinţă din viața unui psihoterapeut

Mi-am adus aminte ieri de începuturi…

Cei mai mulți dintre noi, atunci când trecem printr-o perioadă dificilă în viață, indiferent de motiv, ne gândim imediat la ce am putea face pentru a schimba situația. Cei mai mulți dintre noi conștientizează, deci, că există o problemă și încearcă, astfel, să îi găsească rezolvare. Există însă întotdeauna câţiva care renunță şi povestesc oricui vrea să asculte că ei oricum nu vor putea niciodată să schimbe lucrurile. Ca psihoterapeut și consilier, sunt convinsă că oamenii au o capacitate nelimitată de a-şi îmbunătăţi viaţa şi că ţine doar de ei să-şi activeze acele resurse latente care să le permită să facă acest lucru. Pentru a începe să-și schimbe viața de care nu este mulțumit, un om trebuie să-și găsească motivaţia. Atunci când el ia decizia să vină, totuși, la cabinetul unui psihoterapeut, chiar dacă este deprimat şi neliniştit, face ceva extraordinar şi curajos. Îți trebuie mult curaj ca să recunoşti faţă de tine însuți, în primul rând, şi apoi faţă de terapeut, că ai o problemă şi că nu poţi să o gestionezi singur. Câţi dintre voi, cei care citiţi aceste lucruri, aţi avut puterea să faceți la fel? Dacă aţi făcut-o, atunci puteţi aprecia corect efortul şi curajul clientului pentru că la rândul vostru aţi trecut prin acest proces şi ştiţi că nu este nici uşor şi cu atât mai puţin, plăcut. Cabinetul de consiliere şi psihoterapie este, însă, locul unde clienţii învaţă să crească precum puii de vultur, pentru ca apoi, când procesul de terapie este încheiat, să-şi ia zborul în viaţă.
Aceasta este povestea unui început de drum, a unei deveniri sau cred că mai corect ar fi să spun a naşterii mele ca terapeut acum multi ani. Eroii povestirii sunt clienţii mei, dar și formatorii care mi-au stat alături, precum o mamă ce stă în spatele copilului când acesta se ridică şi începe, timid, să meargă.
De obicei, oamenii vin la cabinetul de consiliere psihologică convinşi fiind că vor găsi în persoana terapeutului magicianul care deţine soluţia tuturor problemelor lor. Ei se prezintă plini de speranţe şi aşteaptă ca minunea să se producă chiar din prima clipă.
Desi au trecut ataţia ani de atunci, prima sedinţa de terapie mi-a rămas vie în memorie de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Prima mea clientă a fost o femeie frumoasă, în floarea vârstei, aflată în proces de divorţ şi cu o fiică minoră de care a cărei creștere și bunăstare era responsabilă. Nu ştiu dacă cazul ei fost mai interesant decât altele, însă, fără îndoială, faptul că a fost primul l-a transformat în acea primă piatră pe care am pus-o la temelia noii profesii pe care mi-am ales-o.
În ziua stabilită, cu zece minute mai devreme decât ora stabilită, soneria m-a scos din starea de aşteptare a primei mele cliente. Inima îmi bătea cu putere, însă emoţiile au dispărut ca prin farmec atunci când am deschis uşa. Am invitat-o înăuntru şi am rugat-o să se aşeze, fără să îi indic un loc anume să o facă. Ea a ales să se așeze pe canapea pentru că avea peretele în spate. M-am gândit atunci că are nevoie să se sprijine de ceva sau cineva, iar felul în care s-a lăsat să cadă pe canapea mi-a arătat clar că făcuse un efort să vină la cabinet. Dezinvoltura pe care încerca să o arate prin zâmbetul larg era contrazisă de atitudinea corpului, care se retrăsese în spătarul canapelei ca pentru a fi sigură că este susţinută, că peretele este acolo să o ţină şi să o protejeze.
Pentru a destinde puţin atmosfera, am întrebat-o dacă a găsit cu uşurinţă adresa. A răspuns prompt, spunându-mi că se ajunge uşor, iar apoi s-a scuzat că a ajuns mai devreme, însă nu dorea să întârzie la prima ei ședință. Am remarcat grija ei pentru a fi aşa cum se aşteaptă ceilalţi să fie – „nu se face să întârzii la prima întâlnire,nu?!”. Am întrebat-o care este motivul pentru care a venit la mine. Mi-a răspuns că a venit la cabinet pentru dezvoltare personală, pentru că dorea să se cunoască mai bine şi să găsească soluţii pentru situaţia în care se afla: era în proces de divorţ, iar soţul plecase din casa în care ea rămăsesese cu fiica ei minoră. Mi-a spus că se simte singură şi nesigură pe ea şi este îngrijorată pentru că nu ştie dacă va face faţă. Responsabilitatea pentru fiica sa, de care trebuia să se ocupe singură acum, o făcea să se simtă şi mai dezorientată. Căsătoria durase destui ani, până în momentul în care soţul luase decizia de a se despărți. Interesant a fost că ea însăși dorea de mult timp să se despartă de soţ, însă nu găsise puterea să o facă. Aşa că îl lăsase pe el să iniţieze procesul, comportându-se în aşa fel încât să-l determine să facă acest pas.
C – Să nu credeţi că a plecat de acasă pentru că ar avea pe altcineva. Nu, pur şi simplu nu ne mai întelegeam, a ţinut ea să precizeze ca şi cum dacă ar fi avut pe altcineva ar fi fost ceva ruşinos pentru ea. Si acum, eu trebuie să mă descurc cu casa, cu copilul…nu ştiu, nu am mai fost niciodată pusă în situaţia de „a ţine” o casă, nu ştiu ce o să mă fac…
În timp ce vorbea, eu treceam în revistă tot ceea ce învăţasem la cursuri şi tot ceea ce îmi repetasem înainte de sosirea ei. Îmi făcusem notiţe despre ce să vorbesc, ce întrebări să pun, cum să mă exprim ca să nu fiu nici prea familiară, dar nici să par un sloi de gheaţă. Şi iată că acum aveam în fața mea primul client în carne si oase şi eu uitasem care era ordinea întrebarilor….am simţit că mă ia un val de căldură şi că nu voi fi în stare să spun nimic. Şi, colac peste pupăză, am realizat, cu stupoare, că am mâini şi că nu ştiu ce să fac cu ele. Mă tot gândeam: „Dacă îmi încrucişez braţele, va crede despre mine că nu sunt deschisă şi se va închide şi ea! Dacă le ţin în poală arăt că nu sunt stăpână pe mine! Dacă le pun pe braţele fotoliului, voi arăta prea relaxată şi va crede că nu mă intereseaza ce-mi povesteşte!”. De obicei, nu te gândeşti la mâini şi la mesajele pe care le transmiți prin modul în care le ţii . Pentru mine, însă, în acel moment, era o problemă majoră! Şi pentru că nu am găsit nici o variantă care să mi se pară bună, am hotărât să nu mă mai gândesc deloc la mâinile mele și să mă comport cum fac de obicei: adică să îmi însoțesc vorbele cu gesturi ale mâinilor. Şi chiar aşa am făcut! Am mai hotărât atunci şi să nu mă mai gândesc la toate planurile si notiţele pe care mi le făcusem înainte de şedință, ci să fiu eu însămi, să mă comport natural astfel încât să pot fi atentă la clienta mea. S-a dovedit a fi o decizie inspirată, pentru că astfel am reușit să fiu sută la sută acolo pentru şi cu ea, ceea ce s-a văzut şi în modul în care a decurs mai departe şedința. Sunt convinsă că acela a fost momentul în care am început să mă comport ca un adevărat terapeut. Am putut să definesc cadrul terapeutic şi, de asemenea, am asigurat-o de confidenţialitatea totală a conţinutului şedinţelor. Am subliniat faptul că eu sunt acolo pentru ea, că vom lucra în ritmul ei, că vom parcurge drumul cunoaşterii interioare împreună, că nu o voi lăsa singură, că poate să-şi ia timpul pe care îl consideră necesar pentru realizarea schimbărilor pe care şi le doreşte, că nu există reţete universal valabile şi că fiecare are ritmul propriu şi îşi urmează calea proprie. Am ţinut, de asemenea, să precizez de la început, că voi fi lângă ea necondiţionat, că o admir pentru hotărârea de a veni la cabinet şi pentru dorinţa de a se schimba, că a fost un act de curaj şi că nu mulţi oameni au puterea să facă acest pas. Pe măsură ce vorbeam, am observat cum, puțin câte puțin, începe să se destindă, iar degetele de la mâna dreapta încep să dea drumul pernuţei fantezie de care se agăţaseră ca de un colac de salvare. Restul ședinței a decurs într-o manieră mai destinsă, atât pentru ea, cât şi pentru mine: se crease deja acea legătură bazată pe autenticitate şi naturaleţe, iar lucurile se derulau normal, fără ca vreuna din noi să aibă senzaţia că ceea ce facem este altfel decât ar trebui să fie.
De atunci, întotdeauna când sunt întrebată cum este să fii psihoterapeut, înainte de a răspunde zâmbesc, pentru că îmi aduc aminte de tracul pe care l-am avut în timpul acelei prime şedințe şi de cât de emoţionată am fost. Au trecut ani buni de la prima mea şedinţă, eu am evoluat mult, dar fiecare client nou care îmi intră în cabinet îmi aduce aminte de începuturi şi asta mă ajuta să-l înţeleg mai bine şi să-i fiu aproape din primul moment. Pentru această înţelegere, îi voi rămâne mereu recunoscătoare primei mele cliente alături de care am pornit pe lungul drum al devenirii psihoterapeutului care sunt astăzi!

 

 

Nu imi plac oamenii care ii judeca si ii eticheteaza pe ceilalti chiar daca ei nu fac intotdeauna ceea ce cer de altii, acei oameni care se grabesc sa arunce piatra, ei insisi nefiind atat de puri cum au pretentia ca ceilalti sa fie! Inteleg ca fiecare are propriile convingeri si valori, dar de ce sa nu accepti ca altcineva poate fi diferit?! Nu spun ca trebuie sa fii de acord cu ceilalti, dar solutia nu este aceea de a ridica si arunca piatra! Aceasta este doar parerea mea! Puteti sa nu fiti de acord cu mine, este dreptul vostru!

Tu decizi!

In moment de cumpana ne simtim mici, la fel ca atunci cand eram bebelusi si eram neajutorati. Si ca si atunci viata ni se poate parea un loc inspaimantator.  In astfel de moment avem nevoie sa fie langa noi persoane care sa ne sustina, sa ne incurajeze, sa ne ofere noi perspective. Si asta pentu ca, adanciti in problema noastra, nu vedem intotdeauna cea mai buna solutie de iesire: o discutie cu altcineva ne poate oferi o noua varianta, una la care noi sa nu ne fi gandit. Noi decidem insa, ce facem mai departe, ce cale apucam, ce e bine sau nu pentru noi. Chiar daca ne simtim coplesiti, obositi, neputinciosi nu e bine sa-i lasam pe altii sa ia decizii pentru noi. E tentant, in astfel de  momente, sa-i lasi pe ceilalti sa ia decizii: esti speriat, dezorientat si  ti se pare ca nu mai gandesti drept. Si poate ca uneori chiar asa este, dar poti sa te sfatuiesti cu cei ce-ti sunt aproape, poti sa le ceri o parere, sa evaluazi impreuna cu ei argumentele pro si contra, insa in final sa iei decizia singur. Si asta pentru ca vorbim de viata ta nu a lor, pentru ca fiecare om e unic si ce e bine pentru altul nu e neaparat bine si pentru tine. Si mai e un motiv: pentru ca nu vrei sa traiesti viata altcuiva. Si pentru ca esti PUTERNIC!

CRĂCIUN FERICIT!

Se apropie sărbătorile si, ca întotdeauna, simt un imbold să trag o linie, să adun și să scad, să fac un bilanț. Anul acesta a fost un an plin, nu că ceilalți ar fi fost altfel, însă acesta a fost deosebit. Mi-am schimbat viața într-un mod radical și sunt mulțumită de rezultat: mi-e bine, sunt mai aproape de mine, mă simt într-adevăr stăpănă pe mine și parcă lucrurile curg mai lin. Nu mai simt presiunea aceea imensă din afară și nu mă mai bântuie acel TREBUIE care zile și nopți de-a lungul anilor nu mi-a dat pace. Singurul ” trebuie” care a mai rămas în viața mea este”trebuie să am grijă de mine, să mă ascult și să fiu acolo pentru mine”.  Pentru unii poate sună egoist, dar vă asigur că nu este. Sunt mult mai disponibilă pentru ceilalți decât eram înainte și mai deschisă să-i înteleg și să-i accept așa cum sunt. Egoistă eram înainte, acum am puterea să dăruiesc mai mult.

Și  pentru că se apropie sărbătorile vă urez tuturor să aveți mai multă liniște, să vă bucurați de ceea ce sunteți și de ceea ce aveți și să priviți cu speranță spre viitor pentru că așa cum ni-l imaginăm așa va fi!

Craciun fericit!

MINUNEA DE A FI COPIL

Câte lucruri minunate descoperi lucrând cu copiii. Este nemaipomenita capacitatea lor de a fi autentici! Îi poți caracteriza foarte bine printr-un singur cuvânt:  ”SUNT”.

Își cunosc foarte bine plusurile și minusurile și și le acceptă în egală măsură. Sunt mult mai în contact cu nevoile lor decât suntem noi, adulții.

De ce însă, pe măsură ce cresc, își pierd această capacitate extraordinară de a fi autentici? Ce ne face pe noi, copiii de ieri – adulții se azi, să purtăm măști și să jucăm roluri care nu sunt neapărat ale noastre? O să spuneți că viața ne detemină să fim așa. Am să vă răspund că tot viața este cea care ne oferă nenumărate variante și noi suntem cei care alegem.

Până la urmă , viața ne-o facem singuri, prin alegerile noastre. Dacă am intra mai des în contact cu copilul noastru interior am fi mai mulțumiți cu viața noastră și alegerile noastre ar fi mai aproape de ceea ce suntem noi cu adevărat. Redeveniți, pentru câteva momente,  copilul care ați fost cândva și priviți viața prin ochii lui. Lăsați-vă, din când în când, purtați de ceea ce se întamplă în interiorul vostru și bucurați-vă de lucruri mărunte ca zămbetul unui copil, un copac înflorit, o rază de soare, culorile toamnei! Lasați, din când în când, controlul deoparte  și faceți alegeri cu inima! Nu-i așa că viața este minunată?

Când parinții divorțează

 

În ultimii ani sunt tot mai dese cazurile de divorț în familiile cu copii. Cauzele sunt multiple, de la dispariția dragostei care i-a unit la început pe cei doi soti, până la cazuri de abuz de alcool sau violență domestică. Uneori doar unul din soți vrea să divorțeze și atunci procesul este mai lung și mai anevoios pentru că celălalt se opune, iar în familie se instalează o stare de tensiune cu repercusiuni directe asupra tuturor membrilor familiei.

Oricare ar fi motivul pentru care cei doi soți decid să se despartă, lucrurile sunt complicate, procesul în sine este dureros și perturbă viața întregii familii. În tot acest proces, copii, mai ales dacă sunt mai mici, sunt foarte afectați cu atât mai mult dacă nu li se explică faptul că neîntelegerile dintre părinți nu au nicio legătură cu ei, că nu e vina lor că mami și tati nu mai vor să stea împreună și că, indiferent de ceea ce se intamplă între cei doi adulti, ei vor rămâne întotdeauna părinții lor.

Indiferent de motivele care duc la divorț un lucru este clar: nu copii sunt cauza divorțului. Pentru copii este greu să înteleagă singuri acest lucru și să nu o  ia personal. De aceea este foarte important ca acest lucru să le fie explicat de părinți tocmai  pentru că ei au tendința de a se simți vinovați de faptul că parinții nu mai stau împreună. De multe ori, ei își pun întrebări de genul: Eu sunt de vină că tata/mama a plecat? Dacă aș fi învațat mai bine mai pleca? sau se gândesc că dacă ar fi fost mai cuminți atunci părinții lor nu s-ar fi despărțit. De aceea este important ca cei doi părinți să discute deschis cu copiii și să le explice că hotarârea lor de a nu mai fi împreună nu are legătură cu ei, că ei, mama și tata, au avut motivele lor să se despartă, motive ce nu sunt legate de copii. Deasemenea trebuie să li se explice și faptul că divorțul este definitiv și că mama și tata nu vor mai fi împreună niciodată. Asta pentru că mulți copii au credința că ar putea face ceva ca să-i aducă înapoi împreună pe părinți. De multe ori copiii gândesc că dacă s-ar comporta exemplar, ar lua numai note bune, părinții s-ar împăca. Mai există și varianta să creadă că dacă nu vor mai învăța sau ar fi neascultători, atunci părinții ar fi nevoiți să se întâlnească să discute despre comportamentele lor neadecvate  și în felul acesta i-ar putea determina să fie din nou împreună. Atunci când apar astfel de cazuri este bine să se discute cu copiii, să li se explice că divorțul este definitiv și că indiferent ce vor face ei, mama și tata nu vor mai fi împreună.

Un alt aspect care trebuie discutat cu copii este cum îi va afecta pe ei despărțirea părinților: unde vor locui, cu cine, când se vor vedea cu celălalt părinte – să nu li se interzică să-l sune sau să-i scrie. Sub nicio formă nu trebuie să se vorbească în termeni denigratori despre părintele care a decis să plece, ci doar să se prezinte faptele. Trebuie cântărit cu grijă ce anume li se va spune copiilor despre neîntelegerile existente între părinți, în funcție de vârsta lor și în așa fel încât să nu devină confidenții adulților. Comunicarea directă cu copii este foarte importantă. Dacă li se explică copii înteleg și în felul acesta ne asigurăm că divorțul nu îi va influența negativ în dezvoltarea lor ulteriora sau macar că urmarile acestuia asupra dezvoltării lor vor fi cât mai mici.

 

 

 

 

 

 

Un Paste fericit!

A TRAI CU SAU FARA RESENTIMENTE?

In practica terapeutica intalnim, nu arareori,clienti care au suferit abuzuri emotionale, verbale sau fizice, din partea parintilor, in copilarie sau adolescenta. Si care continua sa traiasca cu resentimente si cu dorinta de a-i face pe parinti sa recunoasca ca au gresit si sa-si ceara iertare.
Aceste resentimente le otravesc viata si constituie un factor de stres major ce poate duce, de multe ori, la depresie. Si se stie ca stresul si depresia pot conduce la diverse somatizari care le altereaza starea de sanatate.
Ei se simt victime si sunt convinsi ca daca isi vor convinge parintii sa recunosca ca au gresit fata de ei, se vor simti mai bine. Dar asta este doar o falsa impresie pentru ca de fapt lucrurile s-au intamplat demult si faptul ca cineva recunoaste ca a gresit nu ii va face sa se simta mai bine. De aceea, este important pentru acesti clienti sa inteleaga faptul ca acesti parinti abuzatori rareori recunosc ca au gresit. Acesti parinti considera ca ceea ce au facut a fost corect si nu au niciun sentiment de vinovatie; in consecinta nu pot fi determinati sa-si ceara scuze.
Rezulta asadar, ca acesti clienti isi irosesc resurse importante de timp si energie cu resentimente in loc sa invete sa ierte ca sa poata lasa in urma trecutul. Procesul de consiliere si terapie trebuie sa se axeze asadar pe intelegerea celor petrecute in copilarie, intrarea in contact cu sentimentele copilului de atunci si aducerea in prezent a acestor evenimente si sentimente pentru a le putea restructura folosindu-se resursele de care dispune acum adultul. De aceea este important pentru clienti sa lase de-o parte resentimentele si sa se concentreze pe a practica iertarea mai curand ca un mod de gandire decat ca iertare a cuiva care nici macar nu recunoaste ca a facut ceva rau. In sens terapeutic, iertarea devine astfel un element ce-i poate ajuta pe clienti sa-si clarifice evenimentele traumatice din trecut si sa-si regaseasca starea de bine.
Este adevarat, ca a lasa de-o parte resentimentele, este un proces lung si nu tocmai usor. Insa, dand la o parte resentimentele se obtine, de fapt, si o eliberare de trecut si nefericire. Iertarea devine un vehicul prin care clientul invata sa mearga mai departe si nu sa ramana cantonat in evenimente petrecute cu mult timp in urma, avand de a face si cu dobandirea si cresterea autonomiei personale a clientului.
In timpul procesului terapeutic, ca elemente ajutatoare, se pot practica exercitii de relaxare, respiratie si meditatie avand drept scop reducerea tensiunii acumulate si a stresului determinat de resentimente. Un exemplu de astfel de exercitiu de reducere a stresului provocat de resentimente este urmatorul:
Se cere clientului sa se aseze comfortabil si sa inchida ochi. Apoi i se cere sa-si inchipuie toate aceste resentimente si traume ce au provocat resentimentele ca fiind niste dureri fizice. Apoi, sa-si imagineze ca aceste dureri curg si se localizeza intr-o parte a corpului. Cei mai multi clienti localizeaza aceste dureri in zona gatului sau a spatelui. Dupa aceasta sa-si imagineze ca toate acestea se scurg intr-un balon. Apoi sa-si imagineze ca acest balon se desprinde de corpul lui. Ultimul pas al exercitiului este sa lase balonul sa paraseasca corpul si sa vizualizeze cum se ridica in aer si zboara spre cer ducand cu el toate resentimentele. Dupa efectuarea acestui exercitiu, clientii raporteaza, de obocei, o senzatie de bine si de usurare, ca si cum ar fi scapat de o greutate.