Arhivă | aprilie 2017

Zâmbete….

Când ai zâmbit ultima dată? Când ai râs din inimă împreună cu partenerul/partenera?  Când ai simțit că toată lumea este a ta?

Una din clientele mele m-a privit mirată când i-am pus aceste întrebări și pe urmă mi-a răspuns: Nici nu mai țin minte de când nu am  mai râs sau nu m-am mai simțit bine cu partenerul meu. Dacă și tu îți dai același răspuns atunci este timpul să schimbi ceva. Lucrurile nu trebuie să rămână așa; deja ai făcut un pas în momentul când ai recunoscut că ai ajuns în impas cu relația. Nu fi un simplu spectator al destrămării și măcinării lente a ceea ce a fost frumos și a ceea ce v-a adus împreună.  Fă un efort, pentru că nimic nu se obține ușor, și schimbă ceva chiar din momentul ăsta. Nu lăsa ca situațiile zilnice să te acapareze complet, nu mai reacționa la ceea ce se întâmplă ci pur și simplu începi să acționezi. Din practica mea de cabinet știu că se poate, iar clienții mei dacă mă citesc acum îmi dau dreptate (poate că zâmbesc ușor gândindu-se la drumul parcurs și la efortul pe care l-au depus, dar cu siguranță a meritat). Si dacă ei au putut, vei putea și tu, cu o singură condiție : SĂ VREI!

Reclame

Cuvintele….

De multe ori ne pierdem printre cuvinte. Ne grăbim să facem interpretări: dacă a zis asta, înseamnă că… și tot așa. IMG_1473Nu verificăm cu celălalt dacă am înțeles bine mesajul, nu-l ascultăm de fapt pe celălalt, ci intrăm într-un dialog interior  gândindu-ne deja ce să răspundem.  Și de multe ori intrăm în dispute sau ne facem o mie și unu de gânduri fără să fim 100% siguri că am receptat corect mesajul. La fel, atunci când transmitem ceva, nu ne asigurăm că celălalt a înțeles ce am vrut noi să spunem; în mintea noastră noi știm foarte bine ce am vrut să spunem, dar oare celălalt întelege același lucru?

Cuvintele sunt cele care ne pot pierde, dar și cele care ne pot salva: trebuie doar să știm să le folosim, să învățăm să comunicăm corect. Pentru că sensul comunicării este acela de a stabili un contact, o relație cu celălalt. Iar dacă vrem ca această relație să fie  bună trebuie să ai cuvintele drept aliat.

 

Comunicarea în relație

Atunci când  îți  permiți  doar să  fii și nu să  joci un rol cu persoana  de lângă  tine, ei bine, de-abia atunci poți  spune ca ți -ai găsit perechea!

Cum te simți în relație? Poți comunica deschis: Îi poți spune celuilalt ce gândești, ce simți, cum te simți când el/ea face ceva? Poți spune care îți sunt nevoile și ești la rândul tău în stare să-l asculți pe celălalt? Cât timp petreceți împreună?

Si lista de întrebări poate continua. Important este ce răspunsuri Din experiența mea de lucru în cabinet am constatat că cel mai adesea partenerii nu vorbesc despre ceea ce simt și treptat se produce o îndepărtarea a unuia față  de celălalt. Femeile vorbesc despre cum se simt în relație cu prietenele lor. Le este mult mai ușor să-și împărtășească emoțiile și nemulțumirile din cuplu cu o prietenă decât cu partenerul; se simt înțelese de prietene, mai ales dacă si ele trec prin situații asemănătoare, primesc aprobare și sfaturi. Este o modalitate de descărcare și trebuie spus că ajută în sensul că vorbești cu cineva despre nemulțumirile tale și nu le macini singură. Ce trebuie însă subliniat este că nu rezolvă situația, că nemulțumirile nu dispar, emoțiile persistă și relația de cuplu se deteriorează încet, încet. Bărbații in schimb nu prea discută cu prietenii (ca să nu spunem că nu discuta deloc) despre emoțiile sau nemulțumirile lor, sau dacă o fac este ceva de suprafață, fără să pună accent pe cum se simt ei. Și la fel relația cu partenera nu se îmbunătățește de la sine.

De aceea în cabinet lucrez mult pe tehnici de comunicare, îi ajut pe clienți să intre în contact cu emoțiile lor, fie că este vorba de furie, frică, rușine sau vină, și să învețe să le comunice și celuilalt. Iar cel mai important, să învețe să asculte, să-l asculte pe celălalt fără să intre în defensivă, fără să atace, fără să țină cu orice preț să demonstreze că are dreptate; de multe ori ceea ce este corect din punctul de vedere al unuia, nu este neapărat bun pentru celălalt. Într-o relație predomină foarte mult nuanțele de gri, nu în sens peiorativ, ci ca formă de asigurare a unui echilibru în desfășurarea de zi cu zi  a relației.

Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…..

Stăteam deunăzi și reflectam la sensul fericirii. Suntem programați de mici să căutăm fericirea din poveste. Ni se spune că prințul o salvează întotdeauna pe prințesă. Si undeva, într-un colțișor al sufletului, avem speranța că într-o zi va apărea prințul sau prințesa din poveste și ….. gata, am găsit fericirea și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți!

20170421_225000Ce nu ne spune nimeni este cum vom trăi. Toate poveștile se termină când, după multe peripeții și încercări, lupte cu balauri și vrăjitoare, prințul și prințesa ajung să fie împreună. Totul se termină cu bine, dar în acest punct. Nimeni nu continuă să prezinte încercările și luptele după ce prințul și prințesa ajung să fie împreună. Pentru că povestea reală continuă dincolo de cuvinte și de cărți. Încercările nu se termină și multe alte lupte de-abia din punctul acela de întâlnire încep. Iar noi, avem în minte doar acel ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Și bălălăim prin viață nefericiți, căutând prințul sau prințesa și gândind că fericirea noastră va deveni realitate în momentul în care il/ o vom găsi. Și cu atât mai mare este dezamăgirea când constatăm că viața este foarte departe de ceea ce am fost învățați să credem, că fericirea nu ți-o oferă cineva, ci ți-o construiești singur, că a fi cu cineva nu-ți oferă garanții pe viață, că balaurii și vrăjitoarele nu mor în momentul în care îți găsești prințul sau prințesa și că, în continuare, te lupți toți aceștia ca să îți aperi cetatea.

Fericirea nu este un dat sau o stare care odată atinsă rămâne imuabilă; ea se schimbă, se recucerește în fiecare zi, se trăiește conștient în vâltoarea de zi cu zi, se transformă si se reconfigurează continuu. Acel ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” este de fapt și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți construind și făcând în fiecare zi ceva pentru relație și pentru a fi fericiți.

Nerăbdarea

Uneori cea mai mare încercare este aceea de a avea răbdare. Pentru ca da, uneori este nevoie de timp: sa se vindece sufletul, sa prindă coajă o rană, sa duci la bun sfârșit un proiect….  Trăim într-o lume a vitezei din care răbdarea lipsește. Ne grăbim de când ne trezim până când ne culcăm, suntem mereu pe fugă, nerăbdători să treacă timpul la birou și să ajungem acasă, sa treacă și ziua de vineri și să vină sfârșitul de săptămână, și tot așa; zilele se desfășoară într-o nerăbdare continuă. BRbWNWXgmg- Uităm să mai privim cerul și florile, să ne privim copiii când se joacă, să savuram o mâncare bună sau un pahar de vin, să ascultam o melodie. Totul este pe repede înainte pentru că dacă am pune ”pause” atunci am fi singuri, doar noi cu noi, cu incertitudinile și întrebările la care nu avem răspuns, dar nici nu încercăm să-l găsim, cu durerile sau rănile încă nevindecate ale sufletului, cu toate neputințele și fricile, cu condiția noastră de muritori. Nerăbdarea este o fugă: de noi, de realitate, de sfârșit. Paradoxal însă, tot ea este cea care ne apropie mai mult și mai nepregătiți de acesta, de sfârșit, pentru că alergând continuu trăim într-o iluzie ascunzând de fapt fricile sub grămada de lucruri pe care ne grăbim să le facem. Nerăbdarea poate este prietena lui a avea, dar cu siguranță este dușmanul lui a fi. Fiecare este liber să aleagă!

Copiii și divorțul

Atunci când părinții divorțează, copiii pot reacționa în moduri foarte neașteptate. Reacțiile lor emoționale variază foarte mult de la copil la copil și includ:

        furie, confuzie, frustrare, speranță, agitație, teamă, vină, dezamăgire, trădare, ușurare, abandon, tristețe, îngrijorare

Care dintre stările de mai sus le-ați identificat a copiii voștri? Sunt și alte manifestări emoționale pe care le-ați observat și care nu se regăsesc în listă?

De multe ori, părinții sunt atât de focusați pe rolul lor de parteneri încât nu mai reușesc să vadă ce se întâmplă cu copiii lor în procesul traumatic care este divorțul. Și de multe ori, aceștia se simt neglijați, abandonați, neimportanți. Ceea ce trebuie să faceți este să va dați un pas în spate și să încercați să puneți deoparte resentimentele față de partener. Astfel, cu detașarea pe care poziția de observator ți-o dă, veți fi în stare să vedeți în adevărata lumină sentimentele copiilor și veți reuși să le înțelegeți durerea și să le fiți aproape. Ei au nevoie să simtă că sunt iubiți necondiționat de amândoi părinții și că divorțul este un proces care produce o ruptură între parteneri, și nu o ruptură între ei și voi. Partenerii, chiar dacă se despart rămân pentru totdeauna părinții copiilor, iar acest lucru trebuie nu numai spus ci și tradus în fapte. Pentru că dacă afirmațiile nu sunt urmate de acțiuni concrete se produce o confuzie și  mai mare în sufletul copiilor. Pentru protecția și binele lor, uitați de animozitățile și conflictele care au dus la divorț și continuați să fiți părinții de care copiii voștri au nevoie.

De astăzi aleg să aleg

17494162_434427886907912_900314729669459968_n-1[1]

Știu că sună ciudat, dar mai ciudat este faptul că până acum alegerile pe care le-am făcut nu au fost ale mele; aveam doar impresia ca sunt ale mele, dar de fapt erau dictate de ceilalți. Întotdeauna când luam o decizie, când hotăram să fac sau să nu fac ceva, țineam seama mai întâi de ceilalți: să nu-l supăr pe x, să fiu disponibilă pentru y, să nu creadă z că am ceva cu el/ea și tot așa. In rolurile de x, y si z s-au rotit cei din familie, colegii de la birou, prietenii si lista este nesfârșită. Dacă aveam ceva de făcut și cineva ma solicita, îmi reorganizam lucrurile în așa fel încât să nu refuz. Și mă trezeam supra-aglomerată, cu o listă nesfârșită de lucruri de făcut și fără timp pentru mine. Devenisem nesociabilă pentru că nu mai aveam timp să mă văd cu nimeni, irascibilă pentru că puneam o presiune prea mare pe mine, obosită pentru că nu mai aveam timp să mă relaxez. Și în toată această nebunie eu nu mai contam, ceea ce doream eu era pus în stand-by cu gândul că voi aveam timp pentru mine în week-end (lucru care nu se întâmpla de altfel) sau în vacanță. Și totul a decurs în felul acesta zile, luni, ani până a devenit un stil de viață. Asta până azi de dimineață când m-am trezit în fața cănii de cafea cu lista cu lucruri de făcut pentru ziua ce abia începea și mi-am zis: de astăzi aleg să aleg! Și după ce mi-am băut cafeaua am pus un asterisc în dreptul lucrurilor de pe listă care nu erau urgente, am tăiat de pe listă ceea ce putea fi făcut de altcineva și nu neapărat de mine și am rearanjat ce rămăsese în ordinea priorităților. Apoi mi-am luat laptop-ul, cheile și am ieșit pe ușă cu lista refăcută, cu perspectiva de a avea timp și pentru mine, binedispusă și cu inima ușoară.