Arhivă | martie 2017

Când ”NOI” nu mai există

Acel Noi cu care erai obișnuit a devenit Eu și Tu, două persoane care abia își mai vorbesc și chiar și atunci când o fac este doar pentru a-și aduce unul altuia acuze. Despărțirea a lăsat în urmă un trecut comun pe care nu ai cum să-l ștergi cu buretele: au fost ani petrecuți împreună, plini de vise și lucruri construite  de voi doi pentru voi, sunt poate și copii pe care amândoi îi iubiți și de care vă veți ocupa în continuare.

Este greu să lași toate acestea deoparte și să-ți continui viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.  Emoțiile sunt puternice, resentimentele față de fostul partener/a, fie ca vrei sau nu, sunt și ele prezente. Și, pe lângă asta, sunt și aspectele practice legate de administrarea casei (facturi, întreținere, cumpărături, reparații, gospodărie etc) cu care va trebui sa te descurci de acum încolo.

Totul poate fi copleșitor și sentimentul de panică se poate instala. La fel și furia pe care o simți față de partener/a este prezentă și nu știi ce să faci cu ea.  Sa-ți bagi capul în pământ ca struțul și să spui că nimic nu s-a întâmplat sau să te închizi în casă și să spui că nimic nu mai are rost, la fel ca și să dai vina pe celălalt  pentru tot, nu este soluția care să te ajute cu ceva. Caută și cere sprjinul familiei, al prietenilor apropiați, al colegilor.  Nu confunda cererea de ajutor cu slăbiciunea pentru că nu este; sunt momente în viață când ai nevoie de ajutor și trebuie să-l ceri. Și mai ai apoi și alternativa ajutorului pe care ți-l poate da un specialist: el te poate însoți în procesul acesta dificil de a face față unui divorț sau unei despărțiri, precum și să te ajute să înțelegi ce nu a funcționat și care au fost cauzele care au dus la acest deznodământ pentru a nu aduce tot balastul relației trecute în relația viitoare.

Oameni

Unii oameni intră în viața noastră și ne ating sufletul; pe aceștia îi purtăm în inima noastră chiar și atunci când ies din viața noastră. Altii întră și ies la fel de repede ca un tren accelerat ce trece printr-o gară; pe aceștia nici nu ni-i mai  aducem aminte. Iar alții se strecoară în viața noastră și ne intră cu bocancii în suflet; pe aceștia îi scoatem noi, e adevarat cu multă durere, din viață, inimă și amintiri.

Dacă ai acum în viața ta măcar o persoană din prima categorie bucura-te cât mai mult de ea și primește cu iubire ceea ce are sa-ți ofere. La rândul tău nu aștepta la nesfărșit acel forever mâine pentru a-i spune cat de importantă este – ziua de astăzi este cea care contează, ziua de ieri a trecut, iar cea de mâine nu a venit încă.

Cine sunt eu?

Internetul abundă de articole pe această temă. Multe dintre ele ne învață cum să fim o variantă mai bună a noastră. Altele intră la categoria ”așa nu” – ce să nu faci, cum să nu te comporți etc.

Citind toată această literatură de psihologie practică uneori am impresia că mă pierd pe mine încercând să fiu așa cum ne învață cei care scriu toate acestea. Și nu-mi place deloc ceea ce încerc devin. Așa că acesta va fi un scurt rezumat a ceea ce am observant eu lucrând de atâția ani în cabinet,

Cu toții avem nevoie să fim apreciați și să ni se recunoască meritele. Pentru asta facem, uneori, lucruri care nu sunt în acord cu ceea ce simțim în acel moment, ci ceea ce știm că ne va atrage aprobarea celor din jur. Este un lucru rău? Nu, atâta timp cât ești confortabil cu ceea ce ai făcut, atâta timp cât nu interferează cu sistemul tău intern de valori și nu te face disfuncțional.

Cu toții avem răbufniri de furie, față de cei dragi mai ales și asta pentru că ne putem permite. Este acesta un lucru rău? Nu, atâta timp cât după aceste răbufniri ne cerem iertare și recunoaștem că am greșit. Momente de impulsivitate are oricine din când în când, nu suntem roboți, nu putem controla în orice moment orice emoție; suntem oameni și uneori mai greșim și din aceste greșeli putem învăța ce să facem ca să nu le repetăm.

Cu toții învățăm să fim imitând modelele pe care le avem în jurul nostru în copilărie. Este acesta un lucru rău? Nu, atâta timp cât la vârsta adultă știm să facem diferența între nevoile noastre și cele pe care le-am preluat de la părinți sau alte persoane care au avut o mare influență mare în dezvoltarea noastră. Și aici este vorba de asumare: să îți asumi cine ești cu adevărat și dacă ai preluat unele lucruri de la mama sau tata să nu dau vina pe ei ”din cauza ei sau a lui sunt așa”, să fii responsabil pentru ceea ce ești: sunt așa pentru că așa aleg eu să fiu, nimeni nu mă obligă să păstrez ceva la mine ce nu-mi place.

Cu toții avem momente de ”cădere”, când ni se pare că întreg universul este împotriva noastră, când parcă nimic nu merge sau nu vedem soluția. Este asta un lucru rău? Nu, atâta timp cât nu ne lăsăm copleșiți de emoții, cât nu rămânem în starea asta mai mult decât este nevoie. Nu putem fi zen tot timpul, nu putem trece prin viață ca și cum totul este roz, dar ceea ce putem face este să nu trăim în trecut, să nu rămânem blocați într-un anume moment. Nu ești slab dacă ești trist sau suferi, ci ești slab dacă negi ceea ce ți se întâmplă și rămâi blocat în aceea situație. Da, viața nu este dreaptă, nu se întâmplă numai ceea ce ne dorim, situații mai puțin plăcute apar, tu ești însă cel care poate face diferența și poate găsi soluția. Și dacă singur nu reușești, atunci poți căuta ajutor. Și asta nu te face slab, ci dimpotrivă dovedește că ești puternic și ai curajul de a-ți face viața mai bună.

Așadar, la întrebarea ”cine sunt eu?” se poate răspunde în multe moduri, dar răspunsul corect îl știi doar tu, cel care îți asumi și îți trăiești viața în mod conștient.

Copilul are nevoie de doi parinti

In urma unui divort, in mod inevitabil, intervin tot felul de schimbari in viata copilului, incepand de la faptul ca va ramane cu unul din parinti si pe celalat il va vedea doar din cand in cand, pana la schimbarea domiciliului, a scolii etc. Si pentru ca parintii sunt divortati, dar se implica amandoi in viata copilului, vor aparea diferente in ceea ce priveste modul de educatie si/sau crestere  a copilului Aceste diferente nu sunt benefice pentru copil si ar fi bine ca inainte de a critica ceea ce nu face bine celalalt parinte, sa se incerce mai intai o armonizare a acestor diferente, in asa fel incat copilul sa fie cat mai putin afectat.

In practica mea am vazut multi copii care au dificultati de adaptare dupa divortul parintilor. Copiilor le trebuie un timp destul de indelungat ca sa inteleaga ceea ce s-a intamplat, de ce unul din parinti (de obicei tatal) nu mai sta cu ei, de ce atunci cand merge in vizita la celalalt parinte sunt alte reguli decat acasa etc. Conlucrarea celor doi parinti si buna cooperare in cresterea si educarea copilului ii asigura acestuia cadrul de stabilitate emotionala pentru a face fata schimbarilor si a se dezvolta armonios. Astfel cei doi parteneri trebuie sa lase deoparte frustrarile personale si sa excluda copii din ceea ce au ei de “impartit”; copiilor si asa le este greu sa faca fata despartirii parintilor, sa mai suporte si acuze de genul “semeni cu tatal tau/mama ta” este prea mult pentru ei.

De aceea, intotdeauna le recomand parintilor divortati care vin la consiliere sa excluda copii din “rafuiala” personala cu celalalt parinte si sa gaseasca o impreuna o linie comuna privind tot ceea ce tine de cresterea si educarea copiilor. Pentru ca dupa divort copilul trebuie sa stie ca are in continuare doi parinti care il iubesc si ii sunt aproape in egala masura

psih.Florentina Negrescu

 

Fericirea

A da și a primi înseamnă fericirea și dacă suntem norocoși știm să ne bucurăm de ea. Însă, cei mai mulți dintre noi, suntem învațați doar să dăm nu să și primim. De fapt, știm să primim critici, etichete care se lipesc de noi și le caram în spate toată viața cu acea dezinvoltură pe care ți-o dă obișnuința.

Dacă, atunci când eram mici, ni s-a spus și repetat că nu suntem buni de nimic, că se va așlege praful de noi, că semănăm cu x sau y (personaje negative din familie,  cum să fim la vârsta adultă altfel decât am fost învățați să ne privim de cei care ne-au fost cel mai aproape în anii formării noastre? Poate că nu au facut-o cu rea intenție, pentru că refuz să cred că un părinte poate gândi ceva rău despre copilul său, însă modul în care au spus-o și ne-au repetat-o ne-au făcut să credem că noi chiar suntem așa cum ne vedeau ei.  Si desi acum suntem adulți, tot mai cărăm în spinare sacii plini cu lucruri care nu ne aparțin. Atunci când cineva ne face un compliment  o voce interioară ne face să nu ne simțim confortabil și ne aduce aminte că nu merităm, că celelalt își va da seama până la urmă că suntem niște impostori. Da, suntem niste impostori, dar nu așa cum credem noi, ci pentru că ne-am însușit caracteristici care nu ne aparțin , pentru că ne considerăm a fi altceva decât  suntem cu adevărat, pentru că adulți fiind continuăm să ne vedem prin ochii de copil neajutorat  care am fost cîndva. A venit timpul să învățăm  să primim, să ne bucurăm de ceea ce alții ne dăruiesc cu sinceritate și să ne vedem așa cum suntem noi de fapt; buni, serioși, cu realizări și împliniri. De azi  înainte, haideți să ne uităm în oglinda sufletului ți să scoatem la lumină tot ceea ce a stat până acum în umbra. Iar tot ceea ce nu ne aparține să returnăm celor care ni l-au dat pentru că nu este al nostru și pentru că nu ne definește.