Arhivă | aprilie 2016

Iubim sau nu

iubire-aripiNe indragostim si credem ca ne-am gasit jumatatea. Nu realizam ca ne indragostim de un ideal, de o imagine pe care noi am creat-o si tocmai pentru ca este bine intiparita in inconstientul nostru ne este atat de draga si nu putem renunta la ea.

La inceput avem impresia ca este barbatul/ femeia perfect/a, ca are toate calitatile pe care ni le dorim. La fel si el/ea crede despre noi, ca suntem ceea ce a visat din totdeauna: femeia/barbatul vietii lui/ei, si ne si spune asta. Timpul trece si incepem sa ne cunoastem. Imaginea ideala pe care fiecare o avea despre un partener/a incepe sa nu se mai potriveasca perfect peste ceea ce este, de fapt, fiecare dintre noi. Apar acele intrebari: Ce s-a schimbat? De ce nu mai este ca la inceput? Si inevitabila concluzie: El/ea s-a schimbat. Nu, nici el/ea, nici tu, nimeni nu s-a schimbat, doar ca dupa prima faza, de indragostire oarba, urmeaza faza de revenire in realitate. Este faza in care incepem sa realizam ca celalalt este departe de imaginea pe care noi am proiectat-o peste el, ca nu, nu se va schimba si nu va deveni asa cum ne dorim noi, chiar daca ne iubeste si noi il iubim.

Credinta ca dragostea invinge orice, aceea magie ramasa din copilarie ca toata lumea ne iubeste si toti vor face numai cum vrem noi, dispare. Si nu, nu inseamna ca celalat nu ne mai iubeste sau ca noi nu-l iubim, ci pur si simplu, ca fiecare dintre noi are nevoi ce trebuie satisfacute si ca a cauta sa primesti aceasta satisfacere intotdeauna de la celalalt este o greseala. In orice relatie, suntem responsabili 100% de capatul nostru de relatie si in proprotie de 50% de relatie, ceea ce inseamna ca a astepta ca celalat sa ne faca fericiti este precum Fata Morgana: o iluzie frumoasa, dar care nu face altceva decat sa ne adanceasca lipsa. Cand vom intelege ca celalat este perfecta asa cum este si il vom iubi pentru ceea ce este si nu pentru ceea ce am vrea noi sa devina, de-abia atunci incepe relatia adevarata. Dar cati ajung in punctul acesta impreuna?

Reclame

Oamenii vin si pleaca

Train Station Grindelwald, Switzerland June 2000

Oamenii vin si pleaca din viata noastra precum trenurile intr-o gara. Situatii diverse ne aduc impreuna si altele ne despart. Unii pleaca ei, in alte situatii noi suntem cei care plecam. De le fiecare invatam cate ceva; fiecare are un rol in viata noastra asa cum si noi lasam urme in viata lor.

Unele despartiri sunt o binecuvantare, altele se produc aproape fara sa observam, iar altele ne lasa un gust amar si suferim. Nu oamenii care pleaca ne provoaca toate aceste sentimente, noi alegem cum sa ne simtim. Este greu sa nu suferi daca persoana care nu mai face parte din viata ta era una importanta pentru tine, daca ai investit timp si sentimente in relatia cu ea. Este dreptul tau sa suferi, sa iei contact cu tristetea care te cuprinde, sa o accepti ca fiind o reactie normala si incet, incet sa o consumi pentru a-i permite sa se dilueze, sa lasi sa se cearna totul, sa pui amintirile in sertarasele lor fara a deveni dependent de ele.

Se spune ca timpul vindeca toate ranile. Da, asa este, este nevoie de timp si de contactul cu starile pe care le traiesti. Sa nu-ti negi durerea; ea nu te defineste, este doar o stare trecatoare si daca accepti ca este o mica parte ce a aparut intr-un moment al procesului numit viata ta, vei realiza ca da, nu va mai fi ca inainte, dar va fi: va fi altfel! Ne oprim doar din cand in cand sa ne analizam vietile, sa ne vindecam ranile, insa intotdeauna mergem mai departe.

 

Parinti si copii

viata-scoalauniversala.roIeri in parc stateam de vorba cu un parinte si am ramas uimita de modul in care gandeste. In primul rand s-a plans de diverse lucruri pe care copilul lui nu le face: nu sta concentrat la joc, nu se imbraca si dezbraca singur etc.- ca sa ne intelegem, vorbim aici de un copil de 3 ani. Si-mi tot spunea cum ii zicea mama lui ca ea nu a avut probleme cu el pentru ca era un copil cuminte si ascultator. Si mi-a explicat in continuare cum si-a dat copilul la gradinita ca cei de acolo sa-l educe si  sa-l invete toate aceste lucruri pe care el si le doreste de la copilul sau, dar pe care, recunoaste, nu are rabdarea sa le repete indeajuns de mult cu copilul pentru ca acesta sa le asimileze, pentru ca nu-i asa el are treaba, iar personalul de la gradinita asta trebuie sa faca. Asteptarile lui sunt, ca tot ce-si doreste sa stie/faca copilul lui, acesta sa invete de la gradinita. Iar eu incercam sa-i explic cum stau lucrurile, sa-i dau exemple cu ceea ce ar putea face si exersa cu copilul acasa, pana cand am inteles ca vorbesc in gol: la tot ce spuneam eu raspunsul era promt “Am incercat, dar nu a mers!”. Oare chiar asa? Oare copilul acela chiar nu este receptiv la nimic?  Ma indoiesc sincer!

Si acum la acteva zile de la aceasta discutie, inca stau si ma gandesc la ea si la cat de gresita este atitudinea unor parinti. Ei paseaza responsabilitatea sistemului educational – gradinita, scoala, liceu- si daca copilul nu evolueaza cum vor ei – si intre noi fie vorba, de cele mai multe ori asa se intampla, pentru ca daca parintii nu continua si nu suplimenteaza munca celor din system, atunci nu se intampla mare lucru- atunci ceilalti sunt de vina: sistemul educational, educatoarele, dascalii, profesorii.

Oare cand vor invata acesti parinti sa-si asume responsabilitatea pentru copiii lor?

 

sursa foto: viata-scolauniversala.ro