Arhivă | decembrie 2012

AVEM UN COPIL: CE SE ÎNTÂMPLĂ CU RELAŢIA DE CUPLU ?

Un copil este întotdeauna o mare bucurie în familie. In acelaşi timp însă, este şi o mare schimbare, mai ales dacă este primul copil. Cei doi părinţi se confruntă cu o situaţie complet nouă, în care tabieturile fiecăruia suferă modificări şi în care centrul atenţiei se mută în mod inevitabil către copil. Acest lucru poate fi destul de dramatic resimţit de cei doi, dar în special de către tată, care se simte uşor dat la o parte pentru că atenţia partenerei sale este canalizată în mare parte spre copil.
O întrebare care apare chiar înainte de a se lua hotărârea de a avea un copil este dacă relaţia de cuplu va fi sau nu afectată de apariţia copilului. S-au scris multe cărţi despre cum doi parteneri pot fi părinţi buni pentru copil, rămânând, în acelaşi timp un cuplu fericit. Nu trebuie uitat că înainte de a fi părinţi, cei doi au fost, sunt şi trebuie să rămână un cuplu. În ziua de azi, cuplurile tinere se hotărăsc tot mai greu să aibă copii: pe primul loc, pentru mulţi dintre ei, este cariera, dorinţa de realizare profesională şi dorinţa de a avea o casă proprie. Abia pe urmă vine dorinţa de a avea copii. Ce se ascunde în spatele faptului că multe cupluri decid să nu aibă deloc copii? Să fie oare frica de a-şi pune în pericol cariera sau poate ameninţarea pe care o resimt vis a vis de modificarea gradului de intimitate din relaţia de cuplu? Rezultatele celor mai recente studii efectuate asupra cuplurilor cu copii au revelat următoarele:
– Apariţia copiilor deteremină o redistrubuire a rolurilor între cei doi parteneri, dar nu neapărat în măsura dorită de cei doi;
– În prezent se observă o mai mare implicare a tatălui în creşterea şi educarea copiilor decât exista acum 20 de ani;
– O scădere in ceea ce priveşte calitatea relaţiei de cuplu după apariţia copiilor, mai ales acolo unde deja existau neînţelegeri înainte de naşterea copiilor.
Rezultatele studiilor ne permit, de asemenea, să concluzionăm că în primele luni de la naşterea copilului, din cauza stresului emoţional, femeile, dar uneori şi bărbaţii, sunt mai expuse /expuşi depresiei. În acelaşi timp, s-a observat că părinţii au tendinţa de a da, uneori prea uşor, vina pe copii pentru neînţelegerile dintre ei, deşi seminţele acestor neinţelegeri existau acolo cu mult înainte de a se naşte copilul, iar faptul că au devenit părinţi nu a făcut decât să le acutizeze.
De aceea, în cuplurile în care deja existau probleme, partenerii se acomodează mai greu în rolurile de părinţi şi privesc critic tot ceea ce face celălalt. Copilul resimte această concurenţă dintre cei doi ca fiind vina lui, ceea ce îşi va pune amprenta în structurarea personalităţii lui ca adult: va fi mai neîncrezător în el şi va căuta în permanenţă aprobarea celor din jur pentru acţiunile sale. De aceea, este foarte important ca părinţii să fie conştienţi de faptul că neînţelegerile pe care ei le au ca parteneri de cuplu afectează dezvoltarea armonioasă a copilului lor şi să încerce să şi le rezolve, astfel încât mediul familial să fie dominat de armonie ş respect reciproc.
Trecerea de la doi indivizi într-un cuplu la rolul de părinţi este stresantă chiar şi pentru cuplurile cu o bună funcţionare înainte de naşterea copilului. Rolurile partenerilor se modifică, lor adăugându-li-se acelea de părinţi. Acest fapt poate să afecteze relaţia în ansamblu într-o măsură mai mare decât au putut să anticipeze când au hotarât să aibă un copil. Ambii parteneri trebuie să facă ajustări majore de timp şi energie, adaptându-se să se mulţumească cu somn mai puţin şi cu mai puţine oportunităţi de a fi împreună. De aceea, ei au mai puţină răbdare cu lucruri care înainte nu îi enervau şi adesea, frustrarea lor se concentrează asupra celuilalt. Pentru cuplurile care au crezut că a avea un copil este o modalitate de a-i apropia mai mult şi eventual de a le rezolva problemele de cuplu, apariţia copilului reprezintă un şoc, toată suita de ”sacrificii” inerente fiind mai curând o sursă de frustrări şi neînţelegeri.
Apariţia unui copil este întotdeuna o încercare pentru partenerii de cuplu, iar cele mai multe cupluri reuşesc să treacă cu bine peste această încercare. Ce fac aceste cupluri diferit faţă de cele care dau greş? În primul rând, apariţia copilului este pentru ei nu o provocare, ci urmarea firească a propriei maturităţi şi creşteri individuale. În acelaşi timp, copilul reprezintă realizarea dorinţei celor doi de a avea o familie şi de a da un nou suflu relaţiei lor de cuplu. Ei cooperează şi-şi împart sarcinile referitoare la îngrijirea şi educaţia copilului, nu se simt în competiţie sau ameninţaţi de celălalt şi nici nu consideră ca unul face totul, iar celălalt nimic. Cu alte cuvinte, după apariţia copilului, amândoi se implică în viaţa acestuia, se susţin reciproc şi învaţă împreună cum să devină părinţi. Este foarte important să nu uite că, pe lângă faptul că sunt părinţi, ei rămân parteneri într-o relaţie de cuplu. Aici rolul important revine în special mamei care trebuie să-l includă pe tată în diada pe care ea o face cu copilul asigurându-şi astfel partenerul că şi el are locul lui bine stabilit şi nu este exclus din relaţia cu copilul. Când apare copilul, tendinţa ambilor parteneri, dar în special a femeii, este să se identifice în proporţie mai mare cu rolul de părinte în detrimentul rolului de partener de cuplu. Partenerii care reuşesc să echilibreze proporţia aceste două roluri şi investesc timp şi efort şi în relaţia de cuplu au o stimă de sine mai mare şi sunt mai puţin stresaţi în rolul de părinte.
Atunci când relaţia de cuplu „scârţâie”, nu doar viitorul cuplului este ameninţat, ci şi relaţia cu copilul. Problemele şi neînţelegerile partenerilor sunt resimţite de copil şi-şi pun amprenta, din păcate în sens negativ, asupra dezvoltării lui ca adult. Copii care cresc in familii în care există neînţelegeri între cei doi parteneri au toate şansele să devină adulţi nesiguri pe ei şi cu probleme de relaţionare. Pentru a se evita acest lucru, partenerii pot încerca mai întâi să-şi rezolve singuri problemele. De aceea este important ca partenerii să conştientizeze apariţia frustrărilor şi să încerce să comunice deschis între ei, fiecare spunându-i celuilalt cum se simte, care sunt aşteptările lui şi cum crede el că celălalt l-ar putea ajuta. Comunicarea este foarte importantă pentru că, fără ea, fiecare rămâne închis în lumea lui şi astfel, se pierde posibilitatea restabilirii echilibrului în relaţia de cuplu. O comunicare deschisa nu înseamană, de exemplu, că partenera să-i reproşeze partenerului său că nu se ocupă îndeajuns de mult de copil, sau că atunci când vine acasă se aşază la televizor şi ea face totul singură. Reproşurile nu rezolvă nimic, ba dimpotrivă înrăutăţesc lucrurile, introducând în ecuaţie sentimentul de vină. Mai util ar fi să-i spună de exemplu: „Dragul meu, aş aprecia dacă m-ai ajuta să-i dăm de mâncare copilului, să-i facem baie şi să-l culcăm pentru ca după aceea să putem sta şi noi doi împreună” sau „ Ştiu că ai avut o zi grea la birou, dar dacă m-ai ajuta cu copilul aş termina mai repede ce am de făcut şi ne-ar rămâne timp pentru noi”. În felul acesta se evită declanşarea unei discuţii în care să fie schimbate reproşuri şi acuze.
Adresaţi-vă direct partenerului spunându-i ceea ce simţiţi atunci când el face ceva. Exemplu: „Atunci când tu vii de la birou şi te retragi la tine în cameră spunând că ai de lucru mă simt exclusă şi neimportantă, de parcă a avea grijă de copil nu este mare lucru. Mi-ar plăcea să stăm mai mult de vorbă, să-mi povesteşti despre munca ta, dar şi să discutăm despre ce am făcut eu toată ziua cu copilul.”
De asemenea, trebuie să vă încurajaţi partenerul şi să-i lăudaţi orice iniţiativă are în legătură cu copilul. Este adevărat că, la început, bărbaţii sunt mai neîndemânateci şi nu fac lucrurile perfect. Nu trebuie însă să faceţi caz de toate acestea. Va ajunge să le facă cum trebuie dacă nu-l descurajaţi spunându-i ce nu face bine, ci lăudându-l pentru ceea ce face şi încurajându-l să persevereze.
Cuplurile în care comunicarea a fost deficitară şi înainte de apariţia copilului trebuie să se apeleze la un specialist pentru a evita escaladarea neînţelegerilor şi erodarea relaţiei de cuplu şi familie. În acest ultim caz, femeile devenite mame se simt nesigure şi îşi pun adesea întrebarea ”Asta ar trebui să fie cea mai frumoasă perioadă din viaţa noastră ca familie, de ce nu mă pot bucura de ea? Ce este în neregulă cu mine, de ce mă simt aşa frustrată?” Adevărul este că nu este nimic în neregulă cu ele şi că este normal ca uneori să se simtă depăşite de situaţie. De vină este stresul foarte mare şi responsabilitatea pe care mama o simte faţă de copil, dar şi faţă de ceilalţi membri ai familiei (soţ sau alţi copii). Este vital ca mama să înţeleagă că aceste stări sunt normale şi că şi alte femei au trecut prin aşa ceva. La fel de important este ca soţul să înţeleagă stările prin care trece soţia sa şi să nu considere că este vorba doar de schimbări de dispoziţie din partea ei şi că îngrijirea unui copil necesită foarte mare atenţie din partea mamei şi că o solicită foarte tare, atât fizic, cât şi psihic.
Dacă problemele din cuplu sunt deja acutizate şi nu mai pot fi rezolvate prin comunicare, atunci cel mai bun lucru este să se apeleze la un psiholog pentru că de „sănătatea” relaţiei de cuplu depinde în ultimă instanţă echilibrul vieţii de familie şi reuşita celor doi parteneri în rolul de părinţi.